The Saboteur

View previous topic View next topic Go down

The Saboteur

Post  EVANdersar on Thu Sep 09, 2010 8:36 am

The Saboteur Descarca



Minimum System Requirements

* Windows XP SP3, Windows Vista SP1, Windows 7
* Intel Core 2 Duo 2.4 GHz or equivalent AMD
* 2 GB of RAM
* GeForce 7800 GTX or Radeon HD 2600 Pro
* 7 GB of free disk space


Recommended Configuration

* Windows XP SP3, Windows Vista SP1, Windows 7
* Intel Core 2 Quad 2.8 GHz or equivalent AMD
* 2 GB RAM (XP), 3 GB (Vista / 7)
* GeForce 8800 GT or ATI equivalent
* 7 GB of free disk space



Dat fiind numărul uriaş de jocuri plasate în al Doilea Război Mondial, nu m-aş mira dacă majoritatea v-aţi da ochii peste cap a lehamite după ce zăriţi swastika prin screenshot-uri. Dar ceea ce ne propun răposatele studiouri Pandemic este un fel de Grand Theft Auto în Franţa ocupată de nazişti, nicidecum încă un shooter care să trâmbiţeze curajul şi eforturile americanilor debarcaţi în Normandia.

Nu, aici nu e nicio urmă de război convenţional, soldaţi ce caută ultimii fii ai vreunei mame cu inima în gât sau planuri elaborate de eliberare a Franţei. Aici eşti doar tu, un tânăr mecanic/pilot de curse/sabotor irlandez, care duce conceptul de vendetă personală pe culmi nebănuite. Se face că într-o cursă din zona de ocupaţie nemţească din al Doilea Război Mondial, mai precis din Saarbrucken, după cum se întâmplă adeseori în filmele cu Tom Cruise, un băiat blond cu ochii albaştri n-a putut concepe cum de un alcoolic de pe partea mai zgâlţâită a insulei britanice l-ar putea învinge corect, aşa că într-un exces de zel specific ubermenschilor îţi împuşcă un cauciuc şi te lasă în praf şi ceaţă.

Drept răzbunare, şi pentru a arăta că românul e frate cu irlandezul, iei decizia nobilă de a-i zvârli maşina de pe o coastă direct în plonjon către pietrele ascuţite de dedesubt. Iar în răspuns, băiatul ăla blond e un fel de SPP-ist sus-pus care îţi omoară cel mai bun prieten şi e la o aruncătură de glonţ de a te trimite şi pe tine în lumea celor care nu cuvântă, pe motiv că aţi face parte din serviciile secrete britanice. Fireşte, evadezi înainte să se întâmple asta şi restul... restul e poveste.


Clişeele hollywoodiene se ţin lanţ pe parcursul poveştii, dar asta nu deranjează, ci dimpotrivă. The Saboteur are încă din montajul de la început trăsături cinematografice puternice şi e uşor de dedus că a fost gândit ca un film interactiv. Sean Devlin, protagonistul, este un fumător cu o paletă de replici care de care mai insinuante şi sarcastice şi se bucură de suficientă personalitate încât să ţin minte şi după terminarea jocului câteva perle de pe la început.

Asumându-ţi responsabilităţile unui sabotor în slujba Rezistenţei Franceze, va trebui să asasinezi, urmăreşti şi mai ales să arunci în aer diverse structuri ale ocupaţiei naziste. Cu mantia aceasta de pirahna sanitar vei defila prin întregul Paris, în stil sandbox, similar ca şi concept cu oraşele din inFamous, GTA sau Assassin’s Creed.

Ca şi în ultimul exemplu de mai sus, Parisul se bucură de randarea la scară a unor monumente cunoscute, cum ar fi catedrala Notre Dame sau Turnul Eiffel, impresionante mai ales atunci când priveşti oraşul prin ceaţă, din cel mai înalt punct. Pentru escaladare ai la dispoziţie tot felul de ieşiri, cărămizi şi balcoane, destul de bine integrate în arhitectura clădirii, fără să pară că eşti obligat să escaladezi pe o rută prestabilită. Chiar dacă Parisul nu e construit în aşa fel încât să îl traversezi pe ţigle, te poţi căţăra cam pe orice clădire şi veţi face asta destul de frecvent dacă vreţi să sabotaţi toate difuzoarele, turnurile şi staţiile de radar cu care agaricii lui Hitler au împânzit boema capitală a franţujilor.


Ceea ce vă va fructifica eforturile distructive este un artificiu destul de interesant, similar cu metamorfozele ecologiste din cel mai recent Prince of Persia. Vedeţi voi, zonele ocupate de nemţi sunt monocrome, punctate doar de câteva culori şi lumini, a la Sin City. Această influenţă negativă marchează lipsa de speranţă şi viaţă a parizienilor, drept pentru care odată cu îndeplinirea anumitor misiuni şi eliberarea unor sectoare de sub jugul arian, culoarea va umple din nou străzile cartierului respectiv.

Nimic mai convingător, mai ales prin prisma faptului că există varietate estetică suficientă pentru a alimenta eforturile lui Devlin. Clădirile emblematice, străzile pline de atmosferă şi arhitectura predominant neoclasică, împestriţată de stil renascentist şi gotic târziu, livrează unul din cele mai imersive oraşe pe care le-am vizitat vreodată virtual, iar de fiecare dată când am adus minunea tehnicolor într-un cartier m-am plimbat niţel cu scop strict turistic, înainte să urmăresc obiectivele sinistre ale misiunii următoare.


N-am simţit în niciun alt joc sandbox acelaşi grad acut de imersiune în peisaj, cu atât mai mult cu cât singurul desfăşurat într-un cadru relativ apropiat, Mafia, nu îţi permiţea să escaladezi precum francezii parkourişti din ziua de astăzi orice casă, turn sau biserică prezentă. Dacă tot am pomenit Mafia, cei care s-au îndrăgostit de maşinile clasice, jazz-ul interbelic sau domniţele cu jartiere şi freze a la Veronica Lake vor găsi o alinare mai mult decât satisfăcătoare în design-ul lui Saboteur.

Producătorii nu au folosit Edith Piaf sau Marlene Dietrich în coloana sonoră, ci, urmând slovele de duh ale lui Tarantino (care a băgat Ennio Morricone şi rock în Inglourious Basterds), au considerat că Feeling Good şi alte vârfuri de lance ale jazz-ului american sunt la fel de potrivite pentru mise-en-scene-ul lui The Saboteur.

Nu pot decât să le dau dreptate – n-am simţit vreo lipsă de rezonanţă sau nepotrivire auditivă în timp ce conduceam o maşină de curse numită sugestiv Altair printre bannere naziste şi localnici oprimaţi, iar pe fundal răsuna vocea inconfundabilă a Ninei Simone: „It’s a new dawn, it’s a new day, it’s a new life for me; and I’m feeling good...”.


Pastişa care defineşte Saboteur nu e lipsită de bun-gust, iar faptul că e eclectic în diverse aspecte nu face decât să-i amplifice efectul artistic. Vestimentaţia, introducerea curselor sau dialogurile de ambient, surprinse cu jumătate de timpan în vreun colţ de stradă, la un croissant şi cafe-au-lait trădează un dram de pasiune investit de producători pe care cu greu îl regăseşti în multe jocuri contemporane.

Pe mine unul nu m-a deranjat prezenţa zeppelin-urilor, o divagare de la realitatea istorică ce nu face decât să sublinieze că Saboteur nu e un joc cuminte, ancorat în randări istorice cotidiene. Totuşi, cadrul se rezumă la o realitate lipsită de capriciile mutanţilor, experimentelor oculte sau altor giumbuşlucuri de factură Wolfenstein.

Din punct de vedere vizual, singura hibă pe care i-o pot găsi sunt o mână de animaţii îndoielnice şi un pathfinding pe alocuri găunos al NPC-urilor, care mai sfâşie din loc în loc atmosfera, dar acestea nu sunt suficient de deranjante încât să erodeze ceea ce cred eu că este magnum opus-ul Pandemic, din păcate şi ultimul lor joc.

Top o’ the mornin’ to ya!

Sean Devlin nu este vreun beţivan fragil care ştie doar să tragă de volan şi să aprindă dinamită, ci, după cum veţi descoperi pe parcursul campaniei sale de eliberare a Parisului prin haiducisme care îl eclipsează pe Toma Alimoş, este şi un fel de Rambo al anilor ’40. Irlandezul are o rezistenţă de semizeu împotriva gloanţelor, iar sistemul de cover combinat cu regenerarea gen Gears of War sau Uncharted îl fac practic invincibil împotriva nemţilor, chiar şi pe nivelurile mai ridicate de dificultate. De fapt, nu văd vreun motiv pentru care cineva care nu se află la primul joc video să joace mai jos de Hard – provocarea e ca şi inexistentă pe Normal şi Easy.

În plus, reculul armelor este redus de Perk-urile obţinute prin diverse realizări pe parcursul jocului, iar riscul de a rămâne fără gloanţe e aproape nul, presupunând că vă cumpăraţi upgrade-uri pentru buzunarele cu muniţie pe care le deţineţi.

Totuşi, abordarea care mi s-a părut cea mai interesantă a fost stealth-ul şi sabotajul fără a da alarma – chiar dacă e destul de rudimentară şi simplistă, mecanica prin care te strecori deghizat printre „the foot soldiers of a mass-murdering jew-hating maniac” te scuteşte de o grămadă de lupte inutile, cu atât mai mult cu cât poţi, după îndeplinirea unui anumit Perk, să plasezi dinamită incognito fără să ridici vreo sprânceană suspicioasă.


Totuşi, AI-ul e departe de a fi perfect. Reacţiile lui sunt uşor de dedus şi uneori chiar stupide, uşor de manipulat fără să pară că ai fi cine ştie ce geniu machiavelic, ci pur şi simplu un individ de rând care vede simplitatea script-urilor din spatele etichetei prost-plasate de „inteligenţă” artificială. După ce înţelegi parametrii după care funcţionează AI-ul, eliminarea unei întregi baze devine muncă de rutină, similară cu repetarea aproape robotică a algoritmilor din, să zicem, Commandos 2, unde puteai termina o misiune cu un singur personaj şi un pachet de ţigări.

Imbecilitatea AI-ului îşi atinge apogeul mai ales în timpul urmăririlor auto, fiindcă nu se sfieşte să se planteze în primul zid dacă traseul la care îl supui e cât de cât îngust. Evadarea e simplificată şi de faptul că odată ce ai ieşit din zona de hazard devii un alt cetăţean cinstit al emblematicei capitale franceze.


La guerre civile? qu’est-ce à dire? Est-ce qu’il y a une guerre étrangère?

Exploziile şi acţiunea adeseori furibundă fac din Saboteur un punct de reper pentru jocurile sandbox – e repetitiv, ce-i drept, să dărâmi sutele de instalaţii naziste, dar e în aceeaşi măsură distractiv datorită efectelor sanitare pe care le are această activitate asupra decorului. Culoarea adusă în peisaj de acel artificiu de design contribuie şi ea la această senzaţie, iar povestea are mai multă substanţă decât majoritatea jocurilor din acelaşi gen.

Dar ceea ce îl separă irefutabil de orice alt titlu open-world e atmosfera densă şi structura complexă a oraşului, construit se pare precum un proiect imens format din sute de mii de bucăţi de Lego. Faptul că e cât se poate de tridimensional – că te poţi căţăra cam pe orice structură şi că vei face asta, fie pentru a scăpa de Wehrmacht sau pentru a arunca în aer cine ştie ce aparat nazist de propagandă antisemită şi muzică bavareză proastă, nu face decât să adauge unghiuri noi explorării şi sensuri noi activităţilor lui Devlin.


Astfel, recomand The Saboteur călduros nu doar fanilor de jocuri sandbox, ci şi celor care caută mai presus de orice o atmoferă deosebită, plasată la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Cât despre studiourile Pandemic – să le fie ţărâna uşoară. Ziua de 18 noiembrie 2009 va fi de acum una sumbră, vecină cu tragedia, ziua în care EA a stins becul indivizilor responsabili pentru Destroy All Humans, Dark Reign 2 şi, mai presus de toate, The Saboteur.

avatar
EVANdersar
Admin

Numarul mesajelor : 192
Data de inscriere : 2009-04-15

http://xforum.forumclan.com

Back to top Go down

View previous topic View next topic Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum