Metro 2033

View previous topic View next topic Go down

Metro 2033

Post  EVANdersar on Thu Sep 02, 2010 6:14 am

Metro 2033 [You must be registered and logged in to see this link.]



Minimum:
• Dual core CPU (any Core 2 Duo or better will do)
• DirectX 9, Shader Model 3 compliant graphics cards (GeForce 8800, GeForce GT220 and above)
• 1GB RAM

Recommended:
• Any Quad Core or 3.0+ GHz Dual Core CPU
• DirectX 10 compliant graphics card (GeForce GTX 260 and above)
• 2GB RAM

Optimum:
• Core i7 CPU
• NVIDIA DirectX 11 compliant graphics card (GeForce GTX 480 and 470)
• As much RAM as possible (8GB+)
• Fast HDD or SSD

Enabling 3D Vision
• Metro 2033 utilizes NVIDIA 3D Vision with compatible cards and hardware. To play in 3D you will require:
• NVIDIA GeForce GTX 275 and above recommended
• A 120Hz (or above) monitor
• NVIDIA 3D Vision kit
• Microsoft Windows Vista or Windows 7

Lumile postapocaliptice fac parte cu certitudine dintre subiectele preferate ale producătorilor de jocuri din spaţiul fost sovietic. Din direcţia respectivă au venit S.T.A.L.K.E.R.: Shadow of Chernobyl sau Cryostasis, titluri cu o atmosferă cel puţin aparte. Cu toate acestea, reputaţia aceloraşi producători nu e prea bună, jocurile lor înotând în tot felul de probleme tehnice.

În combinaţie, calitatea poveştilor şi neplăcerile tehnice i-au făcut circumspecţi pe jucători, iar Metro 2033 nu se abate nici el de la această linie amestecată. La fel ca foştii lor colegi de la GSC, ucrainenii de la 4A Games s-au inspirat din literatură pentru shooterul lor postapocaliptic: mai exact, romanul omonim al tânărului scriitor rus Dmitry Glukhovski.


Acţiunea din Metro 2033 se petrece într-o Moscovă distrusă de un holocaust atomic, supravieţuitorii retrăgându-se în tunelurile celebrului metrou din capitala rusă şi transformând staţiile în mici comunităţi. Dintre toţi aceşti nefericiţi se remarcă Artyom (nu fotbalistul, staţi cuminţi!), un tânăr ce nu a cunoscut niciodată lumea de la suprafaţă, dar care descoperă că este oarecum imun la atacurile telepatice ale monştrilor cunoscuţi drept „Dark Ones”.

Mulţumită acestui „dar”, Artyom este trimis să livreze un mesaj critic, dar nu foarte clar, într-o altă staţie de metrou – Polis - aflată în partea opusă a reţelei de tuneluri. În mod evident, toată călătoria sa este esenţială pentru supravieţuirea întregii umanităţi, iar întreaga povestea este spusă direct din punctul său de vedere. Totuşi, Artyom nu vorbeşte decât între misiuni, în timpul jocului el fiind mut în cel mai pur stil Half-Life 2 cu Gordon Freeman la putere, ceea ce strică destul de mult imersiunea şi eventuala empatie cu misiunea lui.

Pe de altă parte, acţiunea este presărată cu secvenţe cinematice semi-interactive, surprinzător plasate. M-am trezit destul de des că eroul îşi ia destinul în propriile mâini virtuale, ca apoi, la fel de brusc, să reiau controlul într-o situaţie extrem de încinsă. Aceste treceri neaşteptate adaugă mult la atmosfera apăsătoare din subterane, prost sau deloc iluminate, pline de resturi şi, mai ales, de tot felul de monştri înfricoşători.


Cum să scapi cu căciula întreagă din tunel

Deoarece Artyom trebuie să traverseze un labirint întins de tuneluri, mare parte din aventura sa implică trecerea în nefiinţă a diverşi inamici, oameni sau monştri. Lumea subterană este împărţită în tot felul de colonii, nu toate prietenoase şi mulţi bandiţi bântuie în căutarea „turiştilor” neatenţi. Unii supravieţuitori sunt nazişti, alţii comunişti şi Artyom pică la mijloc în conflictul lor, o evidentă critică a celor două sisteme totalitariste ce au schimbat faţa lumii în ultimele decenii. Pe lângă luptele cu oamenii, tot felul de monştri, zombie şi mutanţi îi stau în cale eroului nostru. Acţiunea devine rapid extrem de încinsă, mai ales că toate animalele au fost dotate cu o viteză ieşită din comun.

Creaturi pe patru sau două picioare, înaripate sau eterice te forţează să fii în permanenţă în mişcare, să te retragi sau să te învârţi în spaţiile înguste din tuneluri. Adesea m-am trezit că-mi trag gloanţe în bocanci degeaba, pentru că monstrul era demult în spatele meu sau la trei metri distanţă, ecranul deja se înroşise a moarte, iar eu doar irosisem muniţie preţioasă. Trebuie să fii un as al ochitului ca să nu încarci la nesfârşit acelaşi checkpoint, fiindcă monştrii nu se lasă uşor, iar cartuşele normale nu sunt prea eficiente.


Se pot folosi, ce-i drept, gloanţe din stocurile militare care au supravieţuit holocaustului atomic, ele fiind destul de rare; totuşi, această muniţie aparte e mai folositoare ca monedă de schimb la diverşii comercianţi întâlniţi în colonii. Arsenalul nu este deloc variat şi Artyom poate căra cu el o singură armă dintr-o clasă anume: un pistol, o puşcă, explozibili, modul lor de funcţionare subliniind atât starea deplorabilă în care se află umanitatea, cât şi relativa lipsă de experienţă a protagonistului: pistolul suferă la capitolul precizie, shotgun-ul se încarcă enervant de greu, iar dinamita aterizează adesea oriunde, numai în capul inamicilor nu.

Ca ultim bastion al rezistenţei armate ai şi un cuţit, dar e nevoie de minim 10 lovituri pentru a pune la pământ şi cel mai amărât bandit. Cât despre monştri, misiune imposibilă, aşa că scotocitul cadavrelor pentru gloanţe este sport de bază în Metro 2033. Arma albă este mai eficientă dacă o arunci de la distanţă, pentru că jocul include şi o serie de secvenţe stealth în care trebuie eliminate patrule.

Problema majoră este că un singur cuţit aruncat aiurea este suficient pentru ca toţi inamicii să afle instantaneu unde se află Artyom. Noţiunile de rază de acţiune sau scripturile pentru o distanţă de la care să se audă anumite mişcări nu le-au trecut prin cap celor de la 4A Games, iar AI-ul atoateştiutor, atotputernic şi atoatevăzător prin întuneric (fără vreo sursă de lumină) nu te atrage prea mult timp să tot reiei la infinit o salvare.

Instrumentele din raniţă

Dacă la capitolul arme nu stăm extraordinar, avem în schimb la dispoziţie o serie de instrumente deosebite, ce reprezintă o bună parte din sarea şi piperul gameplay-ului, adăugând încă un strat de stres şi nesiguranţă peste atmosfera întunecată. Extrem de importantă este masca de gaz, esenţială pentru porţiunile în care Artyom este obligat să iasă la suprafaţă. Mască ce se poate crăpa dacă eşti atacat în timp ce o porţi şi odată ce integritatea ei a fost compromisă, va trebui să găseşti alta.

La rândul lor, filtrele nu durează o veşnicie şi ai o senzaţie incredibilă de claustrofobie pe măsură ce sticla este acoperită cu gheaţă, iar câmpul de vizibilitate scade până ce personajul se sufocă şi moare. Soluţia este, evident, înlocuirea filtrului, doar că de multe ori animaţia aferentă este realizată, dar nu şi acţiunea în sine. Filtrul nu se schimbă, Artyom moare. Reload. Şi nici măcar n-am murit eroic, în ghearele unui monstru înaripat şi cu cap de Tyranosaurus Rex.

Un alt instrument esenţial este lanterna, ale cărei baterii trebuie încărcate manual. Prin tunelurile şi coridoarele în care rulează serialul „Bezna din 2033” e cam singurul punct luminos, dar şi acela prea chior ca să fie cu adevărat de ajutor. Ochelarii cu infraroşu, plus un amortizor ce poate fi cumpărat mai uşurează misiunile stealth, dar chiar şi aşa, aceste misiuni sunt prea stângaci realizate ca să fie „fun”.

Mai mult, Artyom se orientează prin niveluri ţinând în mâini un compas luminat cu o brichetă şi nu, încă nu i-a crescut din cauza radiaţiilor o a treia mână pentru pistol. Înţeleg nevoia de realism, dar aş fi preferat abordarea clasică dintr-un FPS, cu o formă oarecare de hartă în colţul din dreapta sus. Mult mai simplu, mult mai clar şi mai eficient, dar cei de la 4A n-au ţinut deloc cu voi când au făcut alegerile de design.


Să vedem dacă ai ceva în cap

De la monştri n-am avut prea multe pretenţii, e normal să sară la tine să te atace fără prea mult discernământ. Dar bandiţii, oameni cică, au creiere fix cât o găină: te împiedici de ei pe întuneric, se ascund după obiecte care se fac ţăndări imediat; reacţiile la vederea unui camarad mort sunt aleatorii, uneori urlă de-ţi sparg urechile, alteori trec pe lângă cadavru fără să clipească.

Nici restul NPC-urilor nu excelează la acest capitol. Interacţiunea, mai ales la capitolul comerţ, este prea puţin explicată; un începător se va scărpina nedumerit la vederea interfeţei zgârcite şi total neintuitive dacă nu citeşte manualul, iar moneda de schimb (gloanţele militare) e descrisă ca fiind doar „mai lucioasă”.

Însă în ciuda problemelor tehnice şi a AI-ului cam „dens”, Metro 2033 stă mult mai bine la capitolul atmosferă. Personal, cred că STALKER îl depăşeşte la acest capitol, dar are şi Metro momentele lui de geniu: halucinaţiile semi-interactive ale lui Artyom, scenele în care mânuieşti un aruncător uriaş de flăcări, goana nebună ca să nu fii ucis de monştrii care galopează în spatele tău, ajutorul oferit unui copil rămas orfan pentru a ajunge întreg acasă. Iar exemplele pot continua, fiind mici detalii care până la urmă contribuie per total la realizarea unui univers suficient de credibil, mai ales prin coloniile prietene, unde NPC-urile vorbesc, se plimbă sau beau la greu.

De asemenea, anumite alegeri făcute de-a lungul poveştii vor influenţa finalul acesteia, unele fiind mai evidente decât altele şi încurajând astfel, într-o anumită măsură, o a doua expediţie în tunelurile Moscovei.


Ne uităm la film sau ne jucăm?

Cel puţin la fel de impresionantă ca atmosfera este grafica. Dotată cu toate tehnologiile oferite de DirectX 11, nu se poate să nu apreciezi fumul ciudat din tuneluri, razele de soare scăpate printre resturi de la suprafaţă, exploziile sau flăcările aruncătorului care carbonizează creaturi ţopăitoare. Pe de altă parte, am remarcat şi luciul exagerat al suprafeţelor sau al hainelor personajelor; animaţiile şi detaliile faciale mai puteau fi îmbunătăţite, iar de lip sync nici nu poate fi vorba.

În afară de Artyom, pe care nu-l poţi judeca prea mult în termeni de personalitate pentru că nu scoate niciun cuvânt, restul personajelor sunt extrem de banale; nu iese nimeni în mod deosebit în evidenţă, nu ajungi să te ataşezi nici măcar de copilul pe care îl duci acasă. Vocile sunt acceptabile, dar nu abundă de talent actoricesc, iar dialogurile rămân cantonate în sfera unui banal înfiorător.

Am apreciat însă grija cu care a fost aleasă coloana sonoră şi există oricând opţiunea de a muta întreg dialogul în limba rusă, dacă într-adevăr vrei să te simţi pierdut în lumea lui Metro 2033. Căciulile de poliţai KGB mi s-au părut extrem de amuzante şi realiste, dar restul design-ului pentru hainele NPC-urilor s-a oprit indecis undeva între uniforma ruşilor şi cea a nemţilor din Gestapo. Evident, avem ambele facţiuni prezente în joc, aşa că putem presupune că alegerile s-au făcut pentru a împăca şi capra şi varza, iar producătorii au scăpat cu viaţă.


Pentru un producător aflat la prima sa realizare, Metro 2033 a ieşit peste aşteptări. Desigur, se vede lipsa de experienţă în special pe partea tehnică, fiindcă mi s-a întâmplat destul de des să mă blochez în scări, printre moloz şi ruine sau pe şinele de tren. Dar compensează destul de mult realizarea scenaristică, unde se simte inspiraţia literară şi faptul că subiectele cu explozii atomice le sunt foarte dragi producătorilor.

Aşa că dacă ai destulă răbdare ca să treci peste aspectele problematice, Metro 2033 te va sufoca la propriu cu întuneric, sânge, claustrofobie şi misiuni aproape sinucigaşe.

avatar
EVANdersar
Admin

Numarul mesajelor : 192
Data de inscriere : 2009-04-15

http://xforum.forumclan.com

Back to top Go down

View previous topic View next topic Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum